Acasă Social „Această pandemie trebuie să fie despre echilibru”. De vorbă cu un istoric...

„Această pandemie trebuie să fie despre echilibru”. De vorbă cu un istoric despre COVID-19 și trecutul sovietic, pericolele pentru omul modern și rolul său astăzi (INTERVIU)

36
0

Evenimentele care se întâmplă în prezent tind să amintească despre practicile trecutului sau despre alte evenimente asemănătoare. Așa se face că experiențele pe timpul crizei pandemice provocate de COVID-19 duc tot mai mult spre istoria trecutului comunist. Despre diferența dintre omul pe timp de criză și omul sovietic și care sunt pericolele omului modern, noi am discutat cu  politologul și directorul de cercetare al Centrului Hannah Arendt, Universitatea din București, Marius Stan.

– În ce măsură ceea ce se întâmplă la momentul actual din cauza crizei COVID-19 amintește de trecutul comunist?

– Depinde de care parte anume a trecutului comunist. De pildă, în fazele inițiale ale pandemiei actuale, multe societăți, inclusiv cele occidentale, s-au confruntat cu fenomenul cozilor la produse de bază. Sigur, motivele sunt diferite, însă acele declanșatoare psihologice există. Un alt element care poate aminti de un astfel de trecut se referă la modul în care au înțeles să gestioneze situația de criză anumite state. Dacă ne referim la China, aceasta a băgat peste 800.000 de oameni în carantină iar folosirea stadioanelor ca zone de izolare în masă a adus aminte de lagărele de concentrare sub fostul președinte chilian Augusto Pinochet.

„Istoria informează prezentul și oferă lecții esențiale despre cum putem gestiona mai bine inclusiv o astfel de situație de criză planetară. Și dacă nu suntem atenți la cum anume folosesc anumiți lideri pandemia pentru a-și mări puterea și influența politică – de pildă Vladimir Putin, în Rusia, sau Viktor Orbán, care încearcă să guverneze prin decret în Ungaria, ne putem aștepta ca la finalul acestei crize efectul să fie o schimbare globală în favoarea modelului autoritar”.

– Care este diferența dintre omul sovietic și omul din prezent pe timp de criză?

– Omul din prezent are posibilitatea de a-și lua informații despre criză din varii surse, nu doar de la stat. Omul din prezent este, cel puțin teoretic, mai informat și mai pregătit să-și exerseze facultățile critice. La polul opus, Homo Sovieticus era dependent complet de grila de lectură a realității pe care i-o ofereau sistemul, Partidul, ideologia.

„Impulsurile noastre sunt însă similare, pentru că natura umană nu se schimbă în funcție de epocile istorice sau de regimurile politice. Confruntați cu panica, ambele „exemplare” se vor fi așezând docil la coadă, sperând să „prindă” ultimele role de hârtie igienică sau dezinfectant. Ambele „exemplare”, mânate de aceeași panică, se vor predispune la mituri de salvare și la influența lor nocivă. Și tot ambele „exemplare” vor tinde să gândească realitatea în mod binar, în alb și negru”.         

– Considerați că accesul la informație de astăzi în comparație cu timpul sovietic ajută societatea?

– Desigur, accesul la informație este vital și reprezintă o trăsătură distinctivă a unei societăți deschise, liberale, transparente. În absența informației, oamenii sunt mai ușor de manipulat, convins, mințit. Aici lucrurile sunt limpezi: între două perspective atât de diferite, o alegem mereu pe cea benefică în mod absolut. Există însă un pericol pe care vreau să-l semnalez și el se referă la informația toxică în epoca globalizării și a internetului. Este prin urmare preferabil să avem acces la informație ca mod de viață, însă trebuie să fim atenți la marca înregistrată a epocii noastre, pe care unii au numit-o a post-adevărului sau a știrilor false. La sfârșitul zilei, cum se spune, ceea ce-a contat întotdeauna în istoria umanității a fost cine anume controlează informația și în ce scop.

– Poate contextul istoric să formeze în capul oamenilor anumite viziuni despre viitor?

– Evident, tot ce facem sau proiectăm este influențat de situația în care ne aflăm. Contextul definește toate procesele din creierul nostru pentru că mintea nu este izolată de lumea înconjurătoare. Și aici intervin elementele contextuale pe care trebuie să le analizăm mai atent: sistemul educațional, socializarea, drepturile și libertățile fundamentale, participarea politică, cultura și subculturile locale, etc.

Dacă ne referim la contextul numit sovietism, realizăm că noțiunea de „viitor” a fost abuzată masiv pentru a organiza și legitima practicile sociale. Întreaga constelație ideologică a bolșevismului era, la rigoare, o proiecție extrasă din viitor (abolirea proprietății private, societatea perfectă, etc.), pe scurt, avea o teleologie. Oamenii nu pot controla viitorul, dar pot subjuga prezentul pentru a-și pune în practică ideile despre un așa-zis viitor luminos sau mai bun. Cum partidul-unic avea o idee preconcepută despre cum ar trebui să arate acest viitor, el a impus oamenilor noțiuni și practici care să conducă în direcția dorită. Același partid-unic a creat un context irespirabil în care oamenii au încetat să mai viseze pe cont propriu și au cedat formulelor propagandistice menite să explice ideea de sacrificiu în numele unei cauze transcendente. Până la urmă, a fost acest context istoric cel care a dictat populațiilor sovietizate gramatica oricărei proiecții de grup.

Foto: Arhiva personală

– De ce oamenii care au trăit în acea perioadă cred că „înainte era mai bine”?

– Problema nostalgiei este extrem de complexă și necesită analize separate, informate istoric, psihologic, filozofic, social. Nostalgia a devenit astăzi un fel de mecanism de autoapărare în fața ritmului drăcesc al schimbărilor și terapiilor economice de șoc. Oamenii cred că „înainte era mai bine”, în principiu, din două motive: pentru că perioada respectivă se suprapune peste tinerețea lor (cu toate avantajele biologice aferente) și pentru că, în multe situații contemporane, situația lor economică este precară.

În plus, am asistam în ultimele 2-3 decenii și la fenomenul „privatizării nostalgiei”, care a mers mână în mână cu privatizarea economică, transformând nostalgiile private ale cuiva care era tânăr prin anii ’70 sau ’80 în instrumente publice și politice. Nu cred că este exclus nici faptul ca acest fenomen să fi fost parte a unei strategii de încurajare a „epidemiei de nostalgie”. Când spun asta, mă gândesc în primul rând la Rusia, în care, după 1991, mișcările radicale de stânga și de dreapta s-au alimentat din același melanj al narațiunilor concurente și din dihotomia global/local. Spre deosebire de Germania de Vest, acolo unde de-nazificarea anilor 1960 devenise parte din contracultura și cultura tinerilor, reprezentanții primei generații post-sovietice din Rusia au îmbrățișat nazificarea.

„Istoria, pentru foarte mulți oameni, să o spunem cu regret, înseamnă doar cultură populară. Este și motivul pentru care mulți tineri, descendenți ai generațiilor de părinți crescute în fostul Bloc sovietic, visează să imite fanteziile părinților, visele de tinerețe ale altora”.    

– Dacă societatea de atunci ar avea accesul la informație din prezent, ce curs credeți că ar fi luat istoria?

– Regimurile comuniste sunt prin definiție sisteme politice închise, care controlează atent accesul la informație. Un regim de tip totalitar nu poate exista în paralel cu accesul liber la informație. Chiar și așa, lucrând cu ipoteza pe care o sugerați, nu ar fi dispărut peste noapte represiunea, teroarea, intimidările, crimele, procesele politice, Gulagul. Accesul mai mare la informație a dus, de altfel, la sfârșitul anilor 1980, prin perestroika și glasnosti, la destabilizarea sistemului și prăbușirea lui. Abia atunci, dacă vreți, s-a vădit mai bine incompatibilitatea dintre informație și „adevărul oficial”, eufemismul minciunii totalitare. Însă nu mai existau deja crimele din perioada Marii Terori, Gulagul era doar o amintire sinistră a ceea ce fusese odinioară, iar poziția Uniunii Sovietice pe marea tablă a relațiilor internaționale fusese compromisă în varii moduri. Altfel spus, injecția de informație, publicarea unor cărți interzise vreme de zeci de ani, ș.a.m.d., au grăbit prăbușirea sistemului tocmai pentru că celelalte mijloace de coerciție și control își arătaseră deja limitele.

– Atunci când vine vorba de a gestiona o situație de criză, care regim – democratic sau autoritar – credeți că ar putea face față situației și de ce?

– Există state autoritare, precum Singapore, care s-au descurcat bine privind măsurile de combatere a răspândirii virusului, iar altele, precum Iranul, care au cunoscut eșecuri răsunătoare. După cum există și state democratice, precum Italia sau Statele unite, în care situația a căpătat accente dramatice, și altele, precum Coreea de Sud și Taiwan, care s-au descurcat într-un mod chiar admirabil. Consider că succesul controlului social exercitat de către un stat depinde cu mult mai mult de acordul voluntar al populației și mai puțin de alte constrângeri guvernamentale. Problema este, cel puțin în situația în care ne aflăm, că știința are nevoie de răspunsuri clare, demonstrabile, și nu de ideologii. De ce? Pentru că atât guvernele democratice, cât și cele autoritare dețin recorduri diverse atunci când vine vorba de răspunsurile la situațiile de criză (inclusiv cele pandemice).    

Foto: Arhiva personală

– În condițiile actuale, ce este primordial în cadrul deciziilor promovate de guvernare? Sănătatea individului sau economia?

– Ideea este că foarte mulți au început să vorbească în ultima vreme despre un fel de compromis între sănătatea publică și economie, mai degrabă decât despre interdependența acestora. Așa se face să s-au conturat la nivel global trei mari obiective: combaterea virusului; repornirea economiei; ajutorarea celor disponibilizați și afacerilor aflate în pericol de faliment. În opinia mea, nu trebuie ignorat faptul că sănătatea publică și economia sunt interdependente. O completă restaurație economică și revenirea la rutina de dinainte sunt dependente, din nefericire, de câștigarea acestei bătălii împotriva virusului COVID-19. Până acum, și tot din păcate, planeta noastră nu a făcut asta.

„Această pandemie n-ar trebui să fie despre a alege între a salva vieți și a salva economia, ci despre găsirea unui echilibru, chiar dacă fragil, între mai multe moduri competitive de protejare și prelungire a vieții diferitelor grupuri umane”.

– Cum afectează propaganda informațiile din prezent despre demersul crizei?

– Modelul propagandistic este încă, din nefericire, o metodă indispensabilă de a înțelege nu doar cum funcționează corporatismul american, ci și mass media globală. Ideea este că modelul propagandistic rămâne astăzi la fel de relevant ca în anii 1980. Diferența este că propaganda modernă se folosește de toate mijloacele aflate la dispoziție: radio, televiziune, presă, film, computere, biblioteci, afișe, reclame, discursuri, steaguri, nume de străzi, monumente, monede, cărți, timbre, poezie, muzică, evenimente sportive și culturale, premii, medalii, etc. Asta o face puternică pentru că toată lumea este „atinsă” sau afectată, într-un fel sau în celălalt, mai mult sau mai puțin.

Nu ni se poate cere tuturor să recunoaștem și să analizăm toate aspectele unei situații. În plus, nu avem timpul, energia sau capacitatea de a procesa noianul de informații și așa ajungem să folosim stereotipuri pentru a clasifica lucrurile potrivit unor trăsături-cheie, pentru a răspunde spontan fără a ne gândi unii la ceilalți în fiecare secundă a vieților noastre. Tot acest tablou îi face pe oamenii extrem de vulnerabili în fața propagandei sau în fața unui propagandist care înțelege metodele de persuadare socială și dispune și de mijloacele eficiente pentru a o obține. Nu este de neglijat nici faptul că propaganda ranforsează anumite mituri sociale, care sunt adânc înrădăcinate într-o cultură, și tot ea definește noțiuni ca „pericolul”, „dușmanul colectiv”, „țapul-ispășitor”.

Foto: Arhiva personală

– În condițiile actuale, cine credeți că are mai mare influență asupra schimbării și deciziilor din societate, oamenii sau guvernarea?

– Și oamenii, și guvernarea au funcțiile lor importante, esențiale. Aș vrea totuși să spunem ceva despre societatea civilă, cu un rol precis în evidențierea acelor comunități pe care, de obicei, statul le uită sau le lasă în urmă. Aceeași societate civilă poate contribui substanțial la gestionarea crizei și la coeziunea socială prin monitorizarea impactului pe care îl au diferite măsuri guvernamentale (spre exemplu, închiderea școlilor) asupra celor defavorizați.

Să nu uităm, înaintea pandemiei, 2019 fusese un an al protestelor de stradă. Din Chile în Hong Kong, și din Armenia în Algeria sau Liban, oameni de pretutindeni cereau stoparea corupției, drepturi egale și mai multă răspundere din partea guvernanților.

„Multe guverne se vor grăbi să păcătuiască prin a crede că actuala criză pandemică le va ajuta să înăbușe protestul social și societatea civilă. Este de dorit ca societatea civilă, să continue să exercite o influență relevantă asupra „treburilor cetății”. La modul ideal, „puterea” trebuie să rămână a „celor fără de putere””.    

Share this post on social media

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.